John Maxwell Coetzee - un nobeliat meritoriu

Dupa ce-am vorbit despre nobeliati de carton, vine vremea sa reamintesc de Premiul Nobel pentru Literatura primit de Orhan Pamuk in 2006, si sa enumar cele cinci romane - toate stralucite - pe care le-am citit de acest autor, mentionandu-le in ordinea valorica, dupa criteriile mele subiective : "Ma numeasc Rosu", "Cartea neagra", "Zapada", " Fortareata alba", "Viata cea noua".

* * *

Descopar acum, citind romanul "Viata si vremurile lui Michael K", un nou nobeliat pe merit, in anul 2003, in persoana romancierului John Maxwell Coetzee.
O femeie de culoare, care avusese deja trei copii, cu barbati diferiti, despre a caror soarta, aflam doar ca al treilea, a murit dupa nastere, are un al patatrulea copil, cu buza de iepure.
Despre tata nu se vorbeste.
Femeia este menajera, si poarta copilul cu ea, pe la casele unde trudeste, apoi, de la varsta scolara il da la casa de copii, iar Michael devine gradinar in Cape Town.
In tara este razboi civil, iar mama imbatrinta, ajunge la spital, in stare grava, cu hidropizie.
Michael este chemat sa o ia acasa pe muribunda. Sta sa o vegheze in camera ei improvizata dintr-o magazie a casei unde lucra ca menajera, si mamei ii vine ideea de a se reintoarce in tinutul natal, pentru a scapa de razboi, tanjind dupa linistea din zilele copilariei.
Femeia are doua portofele.
Unul cu bani vechi, pe care nu a avut curajul sa-i schimbe, si s-au devalorizat, si alta cu bani noi, ceea ce-l convinge pe fiu ca pot sa realizeze calatoria spre locurile de bastina ale mamei.
Dar autoritatile nu le elibereaza acte, asa ca nu se pot duce cu trenul, si fiul improvizeaza un carut, si porneste cu mama LA DRUM, FARA ACTE, pe timp de RAZBOI, un razboi pe care ei nu-l inteleg, dar ii suporta consecintele.
Calatoria lor este o adevarata odisee.Drumul este plin de pericole, violenta, ocolisuri, foame si moarte, caci mamei i se face rau, si moare intr-un spital dintr-o localitate straina, unde este incinerata.
Fiul continua calatoria, cu scopul de a duce cenusa mamei la locul de bastina.
Banii mamei, stransi cu truda, ii sunt furati de un militar, la un baraj de pe sosea.
La alt baraj,este retinut si obligat la munca silnica.
Pana aici am ajuns cu lectura, dar stiu tot ce va urma, caci traiesc in Tara Nimanui, si aici se vorbeste exact despre viata si moartea mea.
Recomand cartea aceasta propusa de "Raftul Denisei". In aceasta perioada, fiind lefter de munca, in concediu fortat, citesc cate o carte pe zi.
Si acest roman curge ca un fluviu, incat nu te poti opri din lectura.
Merg azi la librarie sa mai iau tot ce se gaseste de Coetze in rafturi.

* * *

Cinghiz Aitmatov - "Stigmatul Casandrei"

Nu cred ca exsista macar si un singur intelectual roman care sa nu fi auzit de romanul "O zi mai lunga decat veacul", scris de romancierul kirghiz Cinghiz Aitmatov.
"Astfel de oameni trebuie sa conduca lumea", mi-am spus in 1988, cand am citit cartea, si tocmai asa ceva se intampla :
Gorbaciov il cooptase in echipa sa cu care a realizat "glastnost" si "perestrioca", dupa care Aitmatov a activat din partea Rusiei, apoi din partea Kirghizstanului, la ONU, la UE si pe langa NATO. A murit in Germania, in 10 iunie 2008.
Ceea ce a facut in politica este fara valoare. Gorbaciov a ratat. Lumea este la fel de rea ca in Razboiul Rece. Cand a scris despre ceea ce cunostea, in situl sau kirghiz, Aitmatov a fost stralucit.
Asta ramane de pe urma lui. Trecerea la perspectiva occidentala a autorului, este o ratare. O dovedeste si "Stigmatul Casandrei", din "Raftul Denisei". Este o carte plina de idei, dar fara suflet. Greu de citit aceasta carte eminamente politica. Dar iata un scurt fragment memorabil:

*
"Imi vine o idee, fie ea si idealista si prosteasca: ce s-ar fi intamplat daca omenirea ar fi evoluat fara sa inventeze arme si fara sa stie de razboaie ?
Ar fi oare omul fiinta care este acum, ar fi civilizatia asa cum o cunoastem azi,sau pe acest pamant ar domni o alta civilizatie si un alt fel de om ?
Oare o astfel de cale este exclusa din start ?"

In umbra omului

Este 27 decembrie 2009, ziua in care fiul meu, Alexandru, implineste varsta de 24 de ani.
In ziua in care s-a nascut, citeam romanul "In umbra omului" de Jane Goodal van Lawick.
In prima sa luna de viata a avut loc tragedia navetei spatiale "Columbia", cu sapte astronauti de ambele sexe la bord.
Acum, cand fiul meu implineste 24 de ani, citesc romanul "Stigmatul Casandrei", de Cinghiz Aitmatov.
In "Stigmatul Casandrei" foetusi umani hiperconstienti, refuza sa se nasca pe aceast pamant al raului si al binelui.
Nu stim daca am dorit sau nu sa venim pe lume, dar este limpede ca tara si timpul in care traim sunt dezolante.
Ne ramane, stiind asta, doar sa ne iubim mai mult si sa ne reunim efrorturile in lupta impotriva raului. Raul are un nume si o culoaree, si trebuie sa ne intarim in credinta ca vom invinge si vom deschide calea binelui in tara si in vietile noaste.

Raftul Denisei

Am citit de curand patru romane in colectia "Raftul Denisei", a editurii "Humanitas". Primul este romanul "Inca de pe atunci vulpea era vanatorul" de nobeliata Herta Muller.
Cartea n-are nici cap, nici coada, cum are vulpea si orice lucru care se respecta,si cu atat mai mult trebuie sa aiba o carte scrisa pentru a atrage cititorul.
Ba mai mult, naratiunea nu se leaga deloc.
Femeia asta nu ar fi rezistat o mie si una de nopti cu povestile ei, si nici macar cat Anna Boleyn, care este "Ana celor o mie de zile".
Dar nici o singura zi nu este valabila, aceasta scriitoare improvizata si ratata dar nobeliata.
Cele trei carti pe care le-am citit de ea, m-au plictisit de moarte, dar citirea lor imi permite sa o bag in ma-sa pe faptura asta fara har, de care si-au batut joc cei care au nobeliat-o, caci cine o citeste, poate spune doar ca "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul".
Denisa, m-ai dezamagit ca ai lins-o in cur pe iapa asta batrana si hada, dar exceptia intareste regula si "Raftul Denisei" ramane cea mai selecta colectie romaneasca de romane din literatura lumii.
Romanul "Drumul" de Cormac McCarthy, laureat al premiului Pulitzer, este valabil, dar este o carte pe care o citesti si o uiti imediat.
Da, odata mi-a sarit inima din piept, citind-o.
Dar premiul nu-l merita.
"Amurgul zeilor stepei", de albanezul Ismail Kadare, este la inaltimea autorului.
Adica pe Everest.
Are stil, sensibilitate, dimensiuni insondabile, dincolo de cele trei ale lumii noastre.
Dar nu este o capodopera.
Sunt capodopere "Cetatea", "Palatul Viselor" si "Konstandin si Doruntina", trei din romanele acestui balcanic dintr-o tara marunta de la marginea Imperiului Otoman, care are insa, cel putin o viziune imperiala asupra lumii si existentei, daca nu chiar mai mult.
Iar ultima carte la care ma refer azi, romanul "Sorgul rosu", de cvasinecunoscutul chinez Mo Yan ( care, in traducere, inseamna "Nu Vorbi"), este o capodopera coplesitoare.
Dar trebuie sa ai ceva lecturi la activ ca sa sesizezi asta.
Sunt, pe Terra, scriitori, precum Kadare, Mo Yan, sau Haruki Murakami, pentru care si premiul Nobel este prea mic, dar care nu-l primesc.
In schimb, l-au primit in ultimii trei ani niste nulitati : Doris Lessing, Le Clezio si Herta Muller.
Ultimul care a meritat premiul Nobel , este turcul Orhan Pamuk
( "Ma numesc Rosu" - "Benim adim Kirmizi").

Craciun cu tunete si fulgere

In al saselea deceniu de viata am avut parte de un Craciun cu o ploaie dezlantuita, ca de vara, cu tunete si fulgere care au luminat cerul noptii.

Sunt fascinat de cartea "Sorgul rosu" de Mo Yan

Cel care vede filmul "Sorgul rosu" risca sa judece gresit cartea si ar fi pacat caci ne aflam in fata unei capodopere de o vastitate asemenea necuprinsului existentei.
Filmul nu reda nici a zecea partea din ampla desfasurare de evenimente dramatice descrise in roman , si nu atinge nici macar tangential ideile autorului, filosofia sa.
Este o alta rasa de oameni, de pe un alt continent, cu alte mentalitati si obiceiuri, si intamplarile se petrec sub presiunea teribila a ocupatiei japoneze in campul acela nesfarsit de sorg rosu, salbatic, de nimeni sadit, care inglobeaza si mistuie furnicile umane in imensitatea sa rosie.
Doar o pagina vorbeste despre comunism, fara macar a-i pomeni numele, si totusi o singura pagina realizeaza o critica devastatoare a unui sistem criminal care a pervertit relatiile dintre oameni.

*****

" Tata a socotit mereu ca in clipa in care au scos-o pe bunica din mormant, chipul ei era la fel de frumos ca al unei flori, ca splendoarea din groapa a fost orbitoare si ca aromele aparte incantau nasul - ceva cu totul si cu totul ca-ntr-o poveste.
Dar luptatorii care fusesera de fata tagaduiau ca lucrurile ar fi stat asa : de fiecare data cand vorbeau despre asta, fetele li se strambau convulsiv in timp ce infatisau extrem de viu infatisarea hidoasa a cadavrului putrezit al bunicii si putoarea lui inabusitoare.
Tata credea cu tarie ca bat campii, pentru ca el isi amintea ca era perfect limpede la minte in acele momente si ca vazuse cu ochii lui cum, dupa ce fusese data la o parte si ultima tulpina de sorg, chipul zambitor si dulce al bunicii ardea ca un foc aprins, bocnind bezmetic.
Iar parfumul ei ii lasase o amintire profunda si de durata intre buze si dinti. Era pacat doar ca acel moment fusese prea scurt.
De cum au ridicat din groapa corpul bunicii, infatisarea ei dulce si stralucitoare si aroma ei adanca s-au prefacut intr-un fum subtire care a disparut plutind usor, lasand in urma doar un schelet alb ca zapada."

*****

Halibullah Balibey Khan

De veghe in paduricea de brazi

Mi-am dorit de tanar sa am o casa cu gradina mare, si sa avem parte de mari zbateri de arbori in jurul nostru.
La momentul casatoriei, biblioteca mea numara deja cinci mii de volume, caci mi-am petrecut tinerea cu cartile, si eram deja alb la tample, la 31 de ani, la vremea casatoriei, dar pomilor din jurul casei, saditi de mine si de sotie, le-au fost necesari ani si decenii, pana sa ajunga inalti pana la cer.
Am acea biblioteca care se deschide intr-o gradina, considerata de Horatiu ca o conditie de baza pentru a atinge fericirea, mai ales ca numarul cartilor mi s-a triplat in 25 de ani de trai tihnit.
Nu stiu de ce ma simt atras irezistibil de pini si de brazi, dar stiu ca am peste o suta de conifere in jurul casei, de la uriasi la pitici, si din cauza hotilor de brazi din preajma sarbatorilor de iarna, am ajuns sa detest Craciunul.
Este o barbarie sa tai brazii pentru a-ti impodobi, cu ei, pentru cateva zile bordeiul.
Din pacate, aceasta tara, este o jungla in care se fura totul, incepand de la functia de presedinte, pana la nevasta altuia, cel din urma delict fiind insa si pe gustul meu, caci fac parte si eu din din padurea nebuna.
Dar dintre crime, cea mai de neiertat, dupa mine, este furtul de brazi.
Traiesc la marginea dinspre padure a unui oras, printre oameni primitivi, care fura si ouale de sub closca, si stau cu fiul meu de veghe, de zile si nopti, in paduricea noastra de brazi.
Orice am face, nu vom scapa fara pierderi, si atunci cand vad bradul taiat de o mana criminala si ma gandesc cati ani i-au fost necesari sa creasca, simt ca mi-as da un deget de la mana pentru a-l recupera, si-mi vin pe buze blesteme grele.
Apoi, ma gandesc la gangsterul care a furat presedintia si a avut nerusinarea sa-si numeasca din nou piticul ca premier, in semn de sfidare, si hotii de brazi mi se par mici copii.
Atunci, le spun copiilor mei : plecati, dragii mei, cat mai departe de aceste locuri blestemate !

Arhitectul Oscar Niemeyer Solares Filho la 102 ani

Aveam un var primar arhitect la Cluj, si inca din anii de liceu am indragit arhitectura, impreuna cu fratele meu, care era cu trei ani mai mare decat mine.
Citeam tot ce ne cadea in mana despre arhitectura si voiam amadoi sa ne facem arhitecti, ceea ce el a reusit, iar eu, nu, pastrand insa interesul viu pentru acest domeniu de-a lungul vietii.
Eram adeptii modernismului si al futurismului si dragostea pentru lucrarile lui Nimeyer a venit firesc, din moment ce era un promotor al futurismului, cu formele curgatoare ale cladirilor sale.
Nu puteam nicidecum sa-l asimilez pe acest mare arhitect cu o faptura vie.
Era un fel de zeu mason, o forta a naturii sau un zeu civilizator.
Viu era varul nostru Paiu Ionel, arhitectul-sef al judetului Cluj, viu, desigur, dar o zeitate el insusi, cel care ne trimitea prin tata tot felul de creioane colorate, tusuri, pe care eu le consumam pentru lucrari schioape de grafica, carti si rothringuri, de care, aici in urbea noastra, aveam doar noi.
Eram extaziat de Brasil, noua capitala a Braziliei al carei plan evoca aspectul unui avion cu aripi largi.
Ma fascina aspectul catedralei "Nossa senhora aparecida" din Brasilia, opera lui Oscar Niemeyer.



Fratele meu a studiat arhitectura, eu, medicina, anii au trecut, fiecare dintre noi a facut cariera in meseria lui, iar el, a si parasit aceasta lume, de tanar, lasand in urma sa lucrari care-i duc numele in viitor, printre care si trei biserici ortodoxe.
Eu, care nu ma voi impaca nicicand cu disparitia sa, am avut parte azi, de o redesteptare fantastica a zilelor tineretii noastre, citind din intamplare ca, acum in 15 decembrie 2009, arhitectul brazilian Oscar Niemeyer, inca in viata, a implinit 102 ani, are nevasta "tanara'', de numai 64 de ani, cu care s-a casatorit cu 4 ani in urma, traieste la Rio de Janeiro, mai lucreaza in proiectare si mai fumeaza cate un trabuc.
Aduc aminte aici despre cateva din lucrarile sale : Sambadromul din Rio, planurile suburbiei Pampulha din Belo Horizonte, Palatul prezidential, Hotelul Brasilia Palace, Muzeul de arta contemporana din Niteroi.
A lucrat la planurile cladirilor ONU din New York si la cele ale capitalei Brasilia, oras de aspectul unui avion cu deschidere larga a aripilor, de parca ar fi gata sa decoleze.

*

Les six bourgeois de Calais

Cei noua judecatori de la Curtea Constitutionala, se afla azi, 14 decembrie 2009, intr-un punct nodal al istoriei patriei aflata in desfasurare.
Au trecut 20 de ani de la lichidarea tiraniei lui Ceausescu, si la finele unui proces electoral soldat cu realegerea lui Basescu ca presedinte al tarii, cu un avans mai mic decat 1% fata de Geoana, peste 60 % din populatie crede, conform unui sondaj CCSB, ca victoria lui Basescu se datoreaza unor fraude electorale sistematice, premeditate si masive.
Perdantii au contestat alegerile, Curtea a admis contestatia dar a evitat judecarea cauzei pe fond, omitand dovezile clare, si in urma unei judecati pripite, va decide pentru declararea victoriei unui presedinte care va fi considerat ilegitim, de catre populatie, fapt ce se va solda, in timp, cu tulburari sociale grave.
Exista in Istorie un moment francez de mare stralucire, imortalizat printr-un grup statuar intitulat "Les six bourgeois de calais", de genialul August Rodin.
Cei sase targoveti au luat atunci o decizie eroica.Veti deschide si cartea cei care ati uitat evenimentul, pentru a va reimprospata memoria.
Dar celor 9 romani li se va face un alt gen de statuie.
Indraznesc sa fac prognostic cu privire la titlul statuii : "Cei noua care dorm in cizme". Caci oricum, decizia lor este una istorica si va ramane de pomina.
Da doamne, dinainte, mintea romanului de pe urma !

George Bacovia

Sunt momente in viata cand simti ca fortele raului au coplesit lumea, si nu mai ramane nimic de facut decat sa te predai puterii destinului.
Consider ca realegera acestui individ fara scrupule, cu compotament de gangster, care nu s-a dat in laturi nici de la frauda electorala, are un corespondent in Istoria Patriei, in dictatura militaro-fascista, culminata cu fractura dintre parti, la Rebeliunea Legionara.
Chiar oameni care l-au ales de bunavoie, pe acest nemernic, vor fi loviti atat de cumplit, incat vor urla ca din gura de sarpe.
Eu nu ma plang.
Am fost mereu pe lista neagra.
La razboi, ca la razboi, nu ma plang.
Vedem noi, porcilor, care pe care.
Dar pot sa spun cu siguranta , ca la vreme de rastriste nimic nu aduce mai multa alinare ca o poezie indragita din tinerete.
De asta data, iata poezia "Melancolie" de George Bacovia, in ton cu vremea si cu vremurile :

"Ce chiot, ce vaiet in toamna ...
Si codrul salbatic vuieste -
Rasuna-n coclauri un bucium,
Si doina mai jalnic porneste.

- Asculta, tu, bine, iubito,
Nu plange si nu-ti fie teama,
Asculta cum greu, din adancuri,
Pamantul la dansul ne cheama ... "

* * *

Lucian Avramescu - o luminita in noapte

Simt ca ma inabus in Republica Frauda, unde un individ dement, slujit de noaptea ratiunii turmei portocalii, fanatizate pana la potentialul exploziv, este reales pentru inca 5 ani, dupa 5 ani de domnie irationala, care a fracturat natiunea si a transformat-o in doua turme de alienati.
Dar atat timp cat printre noi, traiesc oameni asemenea poetului Lucian Avramescu, mai exista sperante !

Nu-i vom lasa pe talhari sa prospere. Vom dovedi frauda, minciuna si delapidarea !

Ii vom pedepsi pe talhari!

Sa-i crape obrazul de rusine lui Basescu, un Jack Spintecatoru' al democratiei !

Teodora, desfranata Bizantului

Am recitit cateva pagini din "Istoria secreta" de Procopius din Caesarea, carte citita la tinerete, si n-am lasat-o din mana pana nu am dat-o gata, pentru a doua oara, la 35 de ani de la prima lectura. Aceste carti scrise despre dusmani spun vrute si nevrute. Eu stiu ce se poate crede si ce nu , dar ma amuza mai ales partea care nu e de crezut, din care, fac, iata, o postare. Dar cate nu spun despre tine si cei care, ti-au fost, si nu-ti mai sunt prieteni. Sau cate nu lasa sa se scurga despre tine. Asa si cu filmul in care Base bate un copil la un miting democrat si liberal, in 2004. Filmul a ajuns la cunostinta noastra, iesit din maini democrate. Destule vom mai afla despre Base, incepand de saptamana viitoare, cand va fi "fostul presedinte ". Dar pe cine dracu-l va mai interesa ?
Plescoaia e interesanta doar azi. Maine, la Centura ! Sa revenim la o colega antica a ei, care nu a fost doar curva, caci l-a prostit pe Iustinian, si a fost si "legitima".

Procopius din Caesarea, "Istoria secreta" :



"Dupa ce copilele au ajuns in floarea varstei, mama lor le-a adus pe scena, caci erau frumoase. Comito, sora mai mare, a reusit in scurt timp sa-si faca un nume. Teodora, o insotea la teatru ca o slujnica. Desi nu era inca implinita pentru dragoste, se impreuna cu haimanale, cu o pofta vrednica de un barbat, si nu se da in laturi nici de la sclavii care-si insoteau stapanii la teatru, si savarseau in clipele de ragaz faradelegi de felul acesta.
Ea a staruit mult timp intr-o casa de desfrau, macinandu-si trupul cu indeletniciri impotriva firii. Cand s-a facut mare si coapta pentru dragoste, a fost acceptata pe scena, si a ajuns in scurt timp, o "tarfa care bate ulitele", cum spun stramosii nostri.
Nu era nici flautista, nici cantareata din lauta si nici priceputa la dantuire, ci arata privitorilor doar fragezimea si toata goliciunea trupului ei. Apoi a incercat toate formele de teatru si a luat parte la infatisarea unor bucati usoare si hazlii sau a jucat in cateva comedioare, caci era placuta si glumeata. Si de aceea s-a facut repede cunoscuta.
Femeia nu avea nici un pic de rusine si nimeni n-a vazut-o in incurcatura, ci faptuia fara sovaiala lucrurile cele mai necinstite; era asa fel facuta incat, chiar batuta si palmuita, glumea si radea cu hohote si-si ridica haina, dinainte sau la spate, ca sa le artate celor de fata goliciunea trupului si tot ce trebuia sa ramana tainuit de privirile barbatilor.
De iubiti isi batea joc, lasandu-se prinsa in moleseala dulce a dragostei si folosind mereu alte mestesuguri de unire cu barbatul, incat izbutea sa inlantuie pentru totdeauna sufletele doritorilor de desfatare; insa nu se lasa dusa de nici unul din ei, dimpotriva, ea ii subjuga pe toti. Nimeni n-o intrecea in pofta de dragoste, caci mergea uneori la ospete cu zece tineri si chiar mai multi, aflati toti, in culmea puterilor trupesti si bine inzestrati pentru iubire, si, pana dimineata, se culca cu toti mesenii. ( ... )
Rolul sau la teatru, era sa se dezbrace in fata poporului, si ramanand goala se intindea pe scena cu fata in sus. Alti lucratori din teatru, ii aruncau boabe de orz peste partile rusinoase, iar niste gansaci, anume pregatiti pentru asa ceva, le ciupeau, una cate una de acolo, cu pliscurile lor, si le mancau ... "