Un ecou printre alte ecouri : Pe urmele lui OVIDIU

Ultima lume, sau pe urmele lui Ovidiu

Nu "Arta iubirii", nu amorurile poetului, considerate fariseic , scandaloase, si nici macar omiterea, de catre Ovidiu, prins de vraja discursului rostit in prezenta imparatului, a genuflexiunii retorice, impusa de protocol ci gestul plictisit al lui Augustus, care a dat din mana catre poet, dupa omisiunea jenanta a acestuia, interpretat aiurea de slugarnicii slujbasi, a dus la exilarea lui.
*

Christoph Ransmayr, prozatorul austriac care a scris "Ultima lume", despe poetul Ovidiu si "metamorfozele" sale in 1988, la 1980 de ani de la exilarea poetului, s-a nascut in 1954, si amintesc data nasterii sale din motive subiective

*
Ovidiu ii scria lui Cotta, prietenul sau roman, epistole din exil. Era un firisor care lega intre ele resedinta lumii si ultima dintre lumi, in care era exilat delicatul poet al iubirilor. In Roma timpului, Metamorfozele lui Ovidiu erau cunoscute fragmentar, fiind considerate, in parte, distruse, la plecarea poetului in exil.
*
"Metamorfoze" este un poem epic ce glorifica Roma lui Augustus in 256 de povestiri si "epilii", mici poeme epice, cele mai multe, dedicate iubirii, pe firul "schimbarii formelor".
*
La Roma circula zvonul ca Ovidiu ar fi murit. Atunci Cotta, preietenul sau, a pornit spre Tomis, in cautarea unui fragment de manuscris din "Metamorfoze".
In orasul de la Pontul Euxin, Cotta intalneste doar urme ale trecerii poetului Ovidiu, fara sa-l intalneasca. Gaseste in munti, casa aflata in paragina, a poetului, il intalneste si pe Pitagora, batranul servitor al lui Ovidiu, dar Cotta se confrunta si cu semne tainice ale Metamorfozelor, in lucruri, imagini si intamplari miraculoase.
*
Chiar si pe Ovidiu pare a-l fi intalnit, dar nu in "carne si oase" ci metamorfozat intr-un copac batran si uscat.
*
"NE MEA SARMATICUM CONTEGAT OSSA SOLUM",
isi dorea poetul exilat.
Apoi Sarcinius scrie, dupa moartea lui Ovidiu :
"Aici zace poetul caruia minia lui Cezar August
i-a poruncit sa plece din patrie.
Sarmanul adesea a voit sa moara pe pamantul stramosilor.
Dar zadarnic, destinele i-au harazit poetului locul acesta."
*
Nascut la SULMO in anul 43 inainte de Hristos, Ovidiu scrie ,in anul 2 dupa Hristos, "Ars amandi", si in anul 3 "Remedia amoris" si tot atunci incepe sa scrie "Metamorfoze". In anul 8 dupa Hristos, Octavian Augustus il trimite in exil la Tomis. In anul 14, Octavian moare si il are ca succesor pe imparatul Tiberiu, dar Ovidiu nu este rechemat din exil. In anul 16 Ovidiu incheie de scris "Ponticele" si in anul 17 sau 18, poetul moare in exil si este inmormantat la Tomis. Dupa Cronica lui Heronim, moare in anul 17 dupa Hristos.

Paolo Monelli - O aventura in secolul intai

O aventura in secolul intai

Paolo Monelli a fost ofiter de vanatori de munte in primul razboi mandial, si apoi, publicist la Corriere della Sera, si scriitor. "Avventura nel primo secolo" utilizeaza un artificiu din sfera fantastica, pentru ca un italian din sec. 20 sa fie transferat in primul secol al erei crestine , in Roma cezarilor.
Acest straniu transfer al unui om in trecutul indepartat ii prilejuieste autorului formularea unor intrebari cu privire la destinul omenirii. Care a fost aportul spiritului creator al omului pe parcursul a doua milenii de civilizatie iudeo-crestina?
De-a lungul celor douazaci de secole, oamenii s-au confruntat cu aceleasi nelinisti ontologice, fara a gasi raspunsuri atotcuprinzatoare. Un lucru este cert : progresul tehnic nu este identic cu progresul conditiei umane, si omul nu a devenit inca masura tuturor lucrurilor.

*

Am citit cartea la studentie, si pe vremea aceea, casa parinteasca era pentru mine un punct fix in univers. Le spuneam colegilor mei din alte orase si din alte tari, adresa mea, si ii asiguram ca ma vor putea gasi oricand acolo. Ce sa mai spun? Nu mai este sigura nici adresa mea de e-mail, nici prezenta mea in materii si substante!

*

Eroul aventurii "nel primo secolo", doreste sa aduca cu el in viitor, obiecte din trecut.Dar asta nu se poate.Atunci, decide sa caute un reper care sa ramana valababil timp de doua milenii, pentru a ascunde acolo obiectele dorite, ca sa le poata recupera in secolul douazeci.
*
Dar nici aceasta nu se poate. Nu exista puncte fixe in univers. Nu este cu putinta statornicia pura, si totusi, sufletul tanjeste dupa ea. Sa existe macar convingeri definitive, alegeri care sa dureze ad infinitum ?
*
Sa mai imaginam si un crononaut din stirpea patriarhilor veterotestamentari. Un om ca oricare altul, unul dintre robii lui Dumnezeu. Iata-l explorind secolul 21. Ce cred eu ca as zice daca as fi Acela ?
Ceea ce spune Eclesiastul :
"Hevel havolim, hakol hevel".

Dumnezeu s-a nascut in exil

Poetul Ovidiu a prilejuit primul ecou intre Babel si Carti Dragi si revin cu drag la autorul Metamorfozelor, care a contribuit la primirea mea pe blogul Dianei. O fac scriind despre romanul "Dumnezeu s-a nascut in exil" de Vintila Horia, prima carte a Trilogiei Exilului, urmata de "Cavalerul resemnarii" si "Salvarea de ostrogoti", pe care le-am prezentat in ilustratie. Vintila Horia, a trait insusi in exil, in Italia, Argentina si Spania, si a incetat din viata in anul 1992, la Madrid. Ca un om smuls de pe pamantul natal de vartejul istoriei, autorul marturiseste si despre sine, vorbindu-ne despre poetul exilat din Roma, pe tarmul sarmatic. Romanul "Dumnezeu s-a nascut in exil" se constituie din memoriile apocrife ale poetului Ovidiu, din vremea exilului la Tomis, unde a fost trimis de imparatul Octavian Augustus. Vintila Horia realizeaza in ton subiectiv, original, imaginea omului exilat. Este una dintre cartile mari ale diasporei din perioada bolsevica. Ovidiu, apare in memoriile apocrife, consemnate de Vintila Horia, ca o fiinta transformata de propria suferinta, ceea ce-mi aduce iarasi aminte de "Metamorfoze".

Eseu despre luciditate de Saramago

Eseu despre luciditate

Nobeliatul pentru literatura din 1998, portughezul Jose Saramago, apare frecvent in postarile Dianei. Am intalnit aici referiri la romanele sale "Memorialul de la Mafra" , despre Baltazar si Blimunda, la "Toate numele", "Intermitentele mortii" si la "Eseu despre orbire", in care cetatenii unui oras sufera o epidemie de orbire, care le intuneca si ratiunea, incat se dedau la crime si violuri, caci salbaticia ascunsa de spoiala de civilizatie, este descatusata. In "Eseu despre luciditate", ne confruntam cu o alta epidemie : cea a absenteismului la vot. Aici, oamenii nu incalca legea, ca in vremea orbirii.Doar opteaza pentru renuntarea la civism. Autoritatile impun repetarea scrutinului, dar numarul de votanti scade drastic, subminand demersurile politice de remediere a situatiei. Nonparticiparea face ca scrutinul sa nu fie valid, si puterea sa se delegitimeze. Atunci, guvernul recurge la forta, declansand o vasta operatiune politieneasca, care se dovedeste si ea zadarnica, asa ca se recurge la instaurarea starii de asediu. Cetatenii au, in aceste imprejurari, reactii dintre cele mai imprevizibile, cum imprevizibla este si imaginatia debordanta a autorului.
*
Cine sunt oamenii care ne conduc, cine le da puterea in mana?
*
In Romania asemenea intrebari sunt la ordinea zilei. Eu votez cu certitudine, insa castiga mereu ceilalti. Guvernarea are o dinamica complexa, si nu se face cu piticul de la circ, sau daca se face, este vai de capul celor guvernati.
*
Intre starea de luciditate si cea de vraja, o prefer, desigur, pe cea din urma.Dar asta nu ma impiedica sa merg cu sperante la urne!

Gabriel Garcia Marquez

Un veac de singuratate

Cred ca nimeni nu poate spune ceva mai substantial despre un roman, decat textul insusi. "Un veac de singuratate" de Gabriel Garcia Marquez, este o carte draga inimii mele. Desigur ca nu-mi pot imagina ca vreunul dintre cititorii blogului Dianei sa nu fi lecturat aceasta carte, de aceea, ceea ce propun este sa recitim impreuna finalul , amintindu-ne cum, acest halucinant amestec de iluzie si realitate, incepe cu o geneza - nasterea satului Macondo - si se incheie apocaliptic, prin raderea satului de pe suprafata Pamantului :

" Macondo era acum un vartej ingrozitor de praf si daramaturi vinturate de furia acestui uragan biblic, cand Aureliano sari unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, si INCEPU SA DESCIFREZE CLIPA PE CARE TOCMAI O TRAIA, descifrand-o pe masura ce o traia, prorocindu-se pe sine insusi ca descifreaza ultima pagina a manuscrisului, de parca s-ar fi privit intr-o oglinda de cuvinte. Atunci, mai sari cateva randuri pentru a depasi profetiile si pentru a cauta sa cunoasca data si imprejurarile mortii sale. Dar inainte de a ajunge la versul final, intelese ca nu va mai iesi niciodata din odaia aceea, caci statea scris ca aceea cetate a oglinzilor va fi stersa de vant si alungata din memoria oamenilor in clipa in care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, si ca tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe veci de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant."

Lafko, fiul lui Lafko (Jean Raspail)

Cine isi aminteste de oameni ...

Am citit romanul "Cine isi aminteste de oameni ... ", de Jean Raspail, in 1989, pe cand eram medic rezident in Cluj, si nici nu stiu daca Diana, gazda acestei postari era deja studenta la Litere, in aceeasi urbe, sau doar liceana la Alba. Aceasta este o postare ecou la "Intalnire de gradul trei", de pe Babel, dar cum sunt gazduita de o scriitoare de SF, ne vom afla in situatia paradoxala in care ecoul va apare inaintea sunetului.
*
Ei isi spuneau kaweskari, asta inseamna oameni. Mai apoi, albii care i-au exterminat, le-au spus alakalufi, dar i-au numit si cu alte vorbe de ocara. Lafko era un nume obisnuit printre ei. Lafko, fiul lui Lafko ... Acest neam iese pe neasteptate din neantul a cincizeci de secole nestiute, in care i-a tinut Dumnezeu fata de restul oamenilor, dupa ce o furtuna i-a desprins lui Lafko doua barci de la tarm, iar aceastea, au ajuns, din Tara de Foc, dintr-un loc care se va numi in timp, Capul Fecioarelor, plutind in nestire, la Nurnberg.
*
Apoi, au venit si albii in tara lui Lafko. Interventia lor, a facut ca primul neam stramutat de Dumnezeu in Ceruri, sa fie cel al Kaweskarilor.
*
Aceasta este o postare despre contact. Sunt contacte intre oameni, unele decisive si inaltatoare, sunt si contacte intre civilizatii, in care, cei mai slabi, pier. Eu sunt increzator in contactele formatoare. Si cred ca extraterestrii nu intervin in civilizatia noastra din respect pentru noi. Ati vazut extraterestrul din Irkutsk, nu ?
Cautati-l pe Google.
*
Sa vorbeasca acum cartea , despre "contact" :

"Vocile lor le aude Lafko, vocea sondorilor, a observatorilor, inca inainte de a zari corabiile. A recunoscut vocea omului, desi se credea singur pe pamant, fiindca de mii si mii de ani incoace, nimeni nu s-a mai aventurat pana aici. Ii trebuie o sfortare uriasa pentru a o admite dupa atatea secole de singuratate. Creierul il doare atat de tare, incat e nevoit sa lase rama o clipa, pentru a-si strange tamplele intre maini. Ceea ce este cu neputinta de cuprins cu mintea isi croieste drum lob cu lob, producand iremediabile deteriorari. Si acesta este doar inceputul. Fiindca pe acesti oameni inca invizibili, care vorbesc intr-o limba necunoscuta, si-i imagineaza dupa propriul chip, imtr-o barca asemanatoare, la nivelul apei. Nu cunoaste un alt fel de om. Memoria lui amuteste in acest punct.
Or, ce vede el, Lafko, de dupa micul cap care ascunde stramtoarea?
O BARCA, SIGUR, DAR MONSTRUOASA!

Bucuria vietii

Bucuria vietii

Nu apreciez patetismul, dar la Van Gogh, artistul chinuit de nevoia de sinceritate si de dorinta ardenta de daruire de sine, este un patetism incarcat de noblete. Imi place arta moderna, pregatita de revolutia secolului nouasprezece, a artistilor damnati, din care face parte si Van Gogh, alaturi de Paul Gauguin, Hernry Rousseau, Henry de Toullouse-Lautrec, printre care, ma simt mai mult decat acasa, deoarece cartile pe care le-am citit despre ei, mi-au faurit, in memorie, un locsor in preajma lor, unde ma retrag adesea, mai ales la Molin Rouge, atunci cand simt ca e pe cale sa ma invinga prosopopeea vietii. Ce tablouri sa aleg, ca sa-l reprezinte pe artist? Iata, din "Muzeul Van Gogh" din Amsterdam, "Autoportret cu palarie gri de fetru", pictat in 1887, si "Autoportet la sevalet" din 1888. Cine te poate " picta" mai bine decat tu insuti ? Priviti si tabloul "Lan de grau cu secerator", din 1889. Soarele de pe cer, face ca lanul de grau sa scapere in lumina. Fericit titlu a ales Irving Stone pentru romanul vietii lui Van Gogh : "Bucuria vietii". Expresia a intrat in limbajul meu curent, cu rol benefic, prin sugestia ce promite bucuria. Sa ne bucuram.

Magazinul Lumilor (S.F)

Lumea pe care ti-o doreste inima

Sa mergem cu dl. Wayne la Magazinul Lumilor. Nu va asteptati la cine stie ce. Este o baraca mica, facuta din scanduri, caramizi sparte, bucati de tabla si alte deseuri. Trebuie sa va avertizez : lumea civilizata nu mai exista, un razboi pustiitor i-a pus capat. Dl. Tomkins a inventat insa un dispozitiv care iti permite sa plonjezi intr-o lume virtuala, si daca ai cu ce sa platesti, niste bucati de sfoara, vreun material bun de ceva, sau niste cutii de conserva, fie si goale, poti beneficia de bucuria de a te conecta la aparat. Acesta iti elibereaza mintea. Libera de trup, mintea ta poate alege oricare dintre lumile de care pamantul s-a lepadat in fiecare dintre secundele existentei sale. Poti alege, dupa pofta inimii o lume "unde poti ucide, te poti tavali in sange, unde poti sa-l intreci pe Sade sau pe Caesar, sau pe cine ti-o fi Idolul.
Ori vrei cumva putere? Atunci vei alege o lume in care tu sa fii Dumnezeu ... " Sau vrei poate doar o zi obisnuita, de pace, munca si iubire pe Pamant ... Sau o zi de vacanta ...
*
Povestirea "Lumea pe care ti-o doreste inima"
de Robert Sheckeley poate fi citita din volumul
"Intamplari dintr-un univers al pacii",
Editura Politica, 1987

Imparatul mustelor

William Golding, nobeliat pentru Literatura in 1983, la un an dupa columbianul Gabriel Garcia Marquez, a publicat romanul "Imparatul mustelor' la 44 de ani, in anul 1954. Romanul a aparut in limba romana in 1969, in Colectia Meridiane, si este tradus in circa cincizeci de limbi, in tiraj de zeci de milioane de exemplare. Ecranizarea a sporit notorietatea cartii. Biblioteca Babel mai adaposteste si romanele "Martin cel avid", TRILOGIA MARII cu "Ritualurile trecerii", "Infruntarea" si "Incendiu la bord", ca si "Turnul". Am citit "Imparatul mustelor" in anii de liceu, in atmosfera de emulatie a strazii Corvinilor, cu fratii si prietenii, si am recomandat-o mereu de-a lungul vietii, astfel ca in 1983, am avut cu cine sa ma bucur de recunoasterea autorului.
* * *

Niste copii esueaza in conditii neclare pe o insula, se pare ca ar fi avut loc un conflict atomic, nu exista printre ei nici un adult, iar ei incearca sa-si organizeze viata dupa normele cunoscute ale civilizatiei. In conditiile de izolare si dezordine spatio-temporala, o parte dintre ei, degenereaza la nivel de instincte primare, si reactualizeaza , ca norma de fiintare, "legea junglei". Fiara, care zace dintotdeauna in om, dar poate sa ramana inhibata in conditiile vietii in civilizatie, iese la iveala pe insula, si face ravagii.
* * *

La varsta de 56 de ani, Golding a renuntat la catedra sa de profesor, ceea ce am facut si eu, la randul meu, si s-a dedicat scrisului, ceea ce imi doream sa fac si eu, si nu am facut. In anul 1988 a fost innobilat iar in 1993 a incetat din viata.
* * *

Sa intram un pic in carte :

"Ghicisera ca era O INSULA : tot catarandu-se printre stancile strajuite de mare, si prin aerul cristalin al inaltimilor, intelesera instinctiv ca marea ii inconjura."
(...)
Jack incepu si el sa strige, si strigatele lui Ralph nu se mai faceau auzite. Jack se apropie de trib si baietii devenira o masa compacta de amenintari, cu sulitele ridicate. In mijlocul lor se ghicea intentia unui atac. Ralph ii infrunta, pregatindu-si sulita. Piggy ii statea alaturi, tinand in mana talismanul - scoica fragila, de o splendoare stralucitoare. Uraganul de zgomote ii lovi ca o incantatie a urii"

La Winnipeg, unde nu ne vom intoarce niciodata

Aveam, inca din anii de liceu, lucrarea "O istorie a literaturii romane", in trei volume, de Ovid S. Crohmalniceanu, dar cartea nu mai era la moda, iar autorul nu se mai bucura de o reputatie care sa-l recomande in lipsa prescriptiilor absolute ale curiculei scolare, asa ca ma inspiram, pentru nevoile curente, din istoiria literaturii de Rotaru, iar mai tarziu, cand Iosif Constantin Dragan ne-a restituit "Istoria literaturii romane" de Calinescu, am luat lucrarea, ca unic reper, pana in 2008, cand am adus in Babel "Istoria critica a literaturii romane" de Nicolae Manolescu, care-mi va tine de cald pana la sfarsitul vietii.
*
In 1980 a aparut un volum de povestiri fantastice de Ovid S. Crohmalniceanu, autor despre care imi puteam imagina orice ... , ca s-a repatriat in Israel, ca a luat premiul Nobel pentru arta culinara, ca s-a logodit cu o martiana, dar nu si faptul ca va publica "Istorii insolite", iar peste alti sase ani, si "Alte istorii insolite". Si chiar daca mi-as fi imaginat aceste lucruri, tot nu as fi crezut ca un scriitor roman va avea de spus un cuvant in plus la cele patru legi ale roboticii, dupa "Eu robotul " si restul ciclului robotilor de Asimov.
*
Povestirea "La Winnipeg, unde nu ne vom intoare niciodata", imi vine bine, mai ales pentru titlul ei, caruia doresc sa-i opun pe loc mitul eternei reintoarceri, dar daca tot m-am oprit la o povestire fantastica, si inca pe blogul Dianei, ea insasi autoare de povestiri fantastice si membra a SRSF&F, poposesc, macar cat de un picnic la marginea drumului si in povestirea despre androizi a lui Crohmalniceanu. Trebuie sa incep cu prima lege a roboticii: 1) Robotul nu are voie sa pricinuiasca nici un rau omului, nici sa permita, prin neinterventie, sa i se intample vreun rau unei fiinte umane. A doua lege era deja abolita de doua secole la vremea despre care ne povesteste Crohmalniceanu, iar legea a treia, este cea care ii permite androidului sa-si apere existenta, dar numai fara a contrazice legea 1). A parta lege nu are rol aici, de fapt, si Asimov s-a referit la ea mai tarziu. Iata si contributia lui Crohmalniceanu, la aceste legi, in scurtul meu picnic :
"Cetateni pe deplin liberi, androizii au aceleasi drepturi si indatoriri ca oamenii, cu obligatia suplimentara a supunerii, atunci cand devin apti pentru procreatie, operatiilor genetice preconizate de regulamentele in vigoare. Androizii pot exercita orice profesie, primesc aceeasi remuneratie ca oamenii pentru serviciile prestate, isi pot intemeia o familie, au drept la avere pesonala, au drept de a alege si de a fi alesi in functii publice. Li se interzice strict schimbarea identitatii, fiind pasibili de pedeapsa cu moartea pentru acest delict."
*
Pornind de la aceste idei, povestirea lui Crohmalniceanu aduce in scena oameni si androizi care dezbat problema raporturilor dintre oameni si roboti, probleme cu care, cu certitudine ca umanitatea va ajunge sa se confrunte, daca nu suntem cumva de pe acum dincolo de frontiere.
*
Ceea ce subliniaza unul dintre comentatori, este faptul ca androizii, care se nasc asemenea oamenilor, sunt anteprogramati pentru inclinatia spre profesiile cerute de economie, ceea ce contrazice libertatea lor de alegere aparent garantata, si constituie premiza unor contradictii generatoare de conflicte intre oameni si androizi.
*
Nici nu mi-as fi adus aminte ca Ovid S. Crohmalniceanu a trait si a scris, daca nu-mi puneam intrebarea care ar fi fost sansa mea de a influenta destinul Dianei, ca scriitoare de S. F., in imprejurarea in care distanta dintre "Livada cu mierle" si "Babel" nu ar fi de una jumatate din mia de kilometri. Gandind aceasta postare, am inteles ca ceea ce inseamna raporturile intre oameni si androizi, este de natura sa ne determine sa ne intrebam si cu privire la raporturile dintre noi, oamenii, care aici, in virtual, parem , uneori, simple jucarii. Cum sa facem sa ne fie mai bine tuturor?
*